Diavolul Sub Microscop
“Povestea Cărţii” – şi nu
numai
“Diavolul sub microscop: De pe spitalul de front in laboratoarele nazismului
– Incercarea eroică a unui medic de a găsi primul medicament
miraculos din lume” (“The Demon under the Microscope: From Battlefield
Hospitals to Nazi Labs, One Doctor’s Heroic Search for the World’s First
Miracle Drug”) de Thomas Hager, Three Rivers Press 2007).
Subiectul cărţii e în linii mari povestea naşterii
medicinei de sinteză, accentul fiind pus însă pe descoperirea
proprietăţilor anibacteriene ale sulfamidelor
(sulfanilamidelor). E o interesantă poveste despre geniu, dedicare,
muncă şi eroism, dar ca orice poveste umană reală e
marcată şi de tradare, ticăloşie, egoism şi
iraţionalitate.
Paralel cu zbaterile şi progresele din chimie şi medicină
autorul aminteşte şi comentează o serie de momente istorice de
la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Pentru mine este a doua carte citită al cărui autor e Thomas
Hager, prima fiind fenomenala “The Alchemy of Air: A Jewish Genius, a Doomed
Tycoon, and the Scientific Discovery That Fed the World but Fueled the Rise of
Hitler” (aceasta documentează povestea inventării tehnicii de fixare
industriale a azotului (“maşina Haber-Bosch”) şi astfel
obţinerea pe scară industrială de îngraşăminte ptr.
agricultura intensivă, ca şi influenţa colosala pe care
această metodă a avut-o asupra unor evenimente istorice tot atât de
diverse ca prelungirea primului razboi mondial, atentatul de la Oklahoma City,
explozia demografică în lumea a treia, poluarea marină sau
producţia de explozibili).
“Diavolul sub microscop” a fost scrisă înainte de “Alchimia aerului”;
că eu am ajuns la ea dupa ce am citit “Alchimia” e doar o întâmplare.
Lucrarea e scrisă în stilul alert şi erudit cu care Hager deja
şi-a obişnuit cititorii. Este povestea (aproape) completă a
obţinerii şi utilizării medicale a sulfamidelor
(“sulfanilamidelor”, mai corect) în lumea germanofonă a primei
jumătăţi a secolului trecut, într-o vreme în care, aşa cum
spune Hager, lumea era totuşi aproape tot atât de modernă ca şi
noi azi: omul zburase peste Atlantic, putea să
comunice la distanţă, cuantica şi teoria relativităţii
se inventaseră, ca si psihanaliza, publicitatea de masa, buşonul de
circulaţie, telefonul, zgârie-norii şi obezitatea, iar omul mergea la
cinema, la concerte de jazz, dar cu toate astea încă se mai murea foarte
frecvent din cauza unei banale infecţii bacteriene, care la acea oră
nu aveau absolut nici un leac.
La acel moment (anii ’30) existau câteva tipuri de vacin eficace şi
fuseseră descoperite câteva medicamente contra unor toxine bacteriene;
existau în plus câteva medicamente contra unor boli produse de paraziţi,
mai precis a unor maladii tropicale precum malaria sau boala somnului.
Bacteriile erau nişte fiinţe vii mult mai mici şi în plus
diferite de paraziţi, aşa că ceea ce părea a fi mers cu
aceştia nu mai era valabil. Toate astea în timp ce totuşi marii
ucigaşi din lista de maladii de tristă notorietate precum pneumonia,
ciuma, tuberculoza, difteria, holera şi meningita (care ele nu erau
produse de paraziţi ci de bacterii (sau cel puţin şi de
bacterii), nu puteau fi contracaraţi, medicina fiind absolut
neputincioasă odata ce oricare din aceste flageluri afecta un organism:
“Once a bacterial disease took hold in the body, humans in 1931
were as much the prey of the invisible killers as they have been since the
beginning of history.“
Astfel că medicii vremii (şi toţi cei care i-au precedat)
trebuiau să fie în primul rând niste fiinţe răbdătoare
şi dotate din abundenţă cu empatie pentru a alina bolnavul
şi a-l însoţi pe drumul fie spre vindecare spontană, fie, mai
frecvent, peste “porţile nefiintei”. Prescripţiile se reduceau la
opiacee, asta când nu erau pur şi simplu otrăvuri sau tehnici
medicale toxice sau nocive pentru sănătate (sângerări provocate,
vomă provocată), dar în acelaşi timp complet ineficace. Cum
zicea cândva Voltaire, “arta medicală consistă în a amuza bolnavul în
timp ce natura vindecă boala.” Dacă o vindecă!
Hager: “Oamenii din generatia părinţilor mei, in copilarie,
puteau să moară şi prea des chiar mureau din pricina unei
faringite cu streptococ, a unei tăieturi care se infecta, a unei
scarlatine, meningite, pneumonii sau oricărei alte boli infecţioase. In
copilăria lor, părinţii mei au pierdut astfel prieteni şi
rude, adesea la vârste fragede, din cauza epidemiilor bacteriene care
măturau oraşele Americii în fiecare iarnă, omorând zeci de mii
de oameni. Rapiditatea şi inevitabilitatea acestor lovituri ale destinului
erau fapte banale înainte de 1930, dar pentru oamenii din generaţia mea au
devenit curiozităţi istorice, artefacte ale unei alte epoci.
Antibioticele (Hager defineşte antibiotic orice substanta care omoară
bacterii, fie ea de sinteză sau nu) practic au eliminat aceste tragedii.”
Oamenii visaseră dintotdeauna la un “panaceu” – medicament care
vindeca orice boală – şi mitologiile cel puţin, îl şi
“gasisera” în felul lor specific: Panacea era chiar numele zeiţei
sănătăţii la greci, fiica omului-dumnezeu Asklepios, despre
care psuedo-Apolodor atenianul ne spune că “era un atât
de bun chirurg că nu numai că salva vieţile, era capabil chiar
să învie şi morţii“.
Sulfamidele, sintetizate prin 1910 la Viena, au intrat în atenţia medicinei în chiar anul în
care Hitler prelua puterea: o companie ai cărei
proprietari şi administratori aveau să fie judecaţi mai târziu
pentru crime contra umanităţii de către tribunalul de la
Nuremberg, tribunal încropit de americani cu scopul de a judeca crimele de
război naziste, a decis să încerce în Germania nazistă
eficacitatea lor antibacteriană; ironie totală, acest fapt a
scăpat de la moarte fiul preşedintelui american Roosevelt ca şi
pe Winston Churchil însuşi. Atacul de la Pearl Harbour a fost la rândul
lui o bună ocazie pentru americani de a constata efectele miraculoase ale
noului medicament venit din Europa: practic nici un pacient
rănit n-a suferit re-amputări şi n-a murit din pricina miozitei
clostridiene (gangrenei gazoase), care în
trecut, în toate razboaiele moderne, omora tot atâţi indivizi cât şi
glonţul! De-a lungul întregii conflagraţii mondiale trupele americane
au beneficiat de pe urma acestei descoperiri medicale fenomenale, fapt care
practic înjumătăţea mortalitatea în rândurile
soldaţilor.
Cartea lui Hager debutează prezentându-ni-l pe descoperitorul
sulfamidelor pe front, în Ucraina, în timpul primului război mondial,
rănit fiind la cap, suferind apoi o uşoară infecţie;
aflăm astfel că acolo unde era posibil, o rană infectată se
“trata” pe atunci cu “amputare şi speranţă”, de unde cohortele
de amputaţi care populau străzile oraşelor germane la finele
razboiului.
Hager ne aminteşte că la acel moment progresele
ştiinţifice păreau a fi produs mai degrabă o creştere
a eficacităţii de a ucide, decât o mărire a
posibilităţilor de a salva oamenii; un soldat gazat (prima
conflagraţie mondială a inaugurat epoca modernă a
războiului chimic), expectorându-şi plămânii într-un sanatoriu
pentru veterani, neputând să mai vorbească, a scris pe-o foaie de
hârtie o notă pentru fratele lui: “asta a
făcut pentru mine ştiinţa modernă.“
Recuperat, Gerhard Domagk este retrimis pe front ca sanitar, în Belgia,
numai bine pentru a prinde retragerea germană, însoţită de
violenţa deslanţuită a populaţiei autohtone; circulau
zvonuri despre abdicarea împăratului şi armistiţiu, însă ca
orice soldat care cunoştea situaţia frontului, nici Domagk nu a putut
da crezare zvonurilor până când nota oficială le-a confirmat…
incredibilul; sentimentul de a fi fost trădaţi de către
nişte politicieni, de a fi pierdut războiul nu pe front ci la masa de
negocieri, era sentimentul generalizat. Reparaţiile impuse, anarhia,
razboiul civil, săracia, desindustrializarea primei economii industriale a
Europei la acel moment, ni se spune ca a pierdut minţile multor
nemţi; metoda prin care Domagk a scapat a fost adâncirea în studii: a urmat
studii de medicină, după care s-a adâncit în cercetarea
medicală. Asta nu l-a ferit de foame, subnutriţie, frig şi
lipsuri materiale, pentru el ca şi pentru familia pe care la un moment dat
a cutezat să şi-o întemeiaeze, însă i-a dat măcar un sens
al vieţii care altora pare-se le-a cam lipsit:
”Hemingway called them the “lost generation”, the ex-soldiers
returned to a civilian life that made no sense, reacting with debauchery and
despair. […] He understood that science had created terrible engines of
war. But he also believed that science, properly used, could undo much of the
damage men had done. Medical science in particular, he was convinced, held
great promise. He believed that science at its best was a flower of
Western culture, unbiased, apolitical, transnational, open and progressive. It
destroyed superstition and cant. It threw at least a little light into the
darkness.”
Hager ne poartă din acest moment într-o destul de lungă excursie
istorică prin Evul mediu, pe când se credea că diferitele
boli infecţioase erau provocate de diavol (“In 1084 the devil
visited Vienne. He took up residence in the French town’s poorest hovels and
richest villas, its markets and churches, and for a time he had his way.”) şi
că erau lecuite de Dumnezeu, prin moaştele sfinţilor
(“God, too, however, was in Vienne and performed miracles through the bones of
St. Anthony, brought to the town by a local knight after the crusade.”).
Aflăm că la un moment dat, mai târziu (sec. al XVII-lea), medicii
liberaseră maladia numită “focul Sfântului Anton” de capcanele ei
religioase (deşi omul simplu continua să se roage la sfânt pentru
vindecare), punând cauza bolii, sau măcar contagiozitatea ei, pe seama
aerului, “miasmelor”, cum le numeau ei. Deci un “parfum” de intuiţie
despre cum se făcea uneori transmisia tot au avut bieţii!
Tratament nu exista totuşi, asta daca nu vrem, fireşte, să
consideram a fi un “tratament” oricare dintre tehnicile ucigătoare
derivate din teoria încă la modă în acea vreme, anume “teoria
dezechilibrului umorilor”.
Lucrurile se schimbă oarecum pe masură ce odată cu Hooke,
şi mai apoi Van Leeuwenhoek, ochii curioşi ai oamenilor încep să
studieze lumea microscopică; nu-i vorbă, chiar existenţa
acesteia se impune greu, aşa cum o dovedeşte refuzul
Societăţii regale (Academia de ştiinţe a Marii Britanii) de
a publica cercetările lui Van Leeuwenhoek, şi tonul condescendent
şi batjocoritor în care refuzul i-a fost anunţat:
“Dear Mr. Anthony van Leeuwenhoek,
Your letter of October 10th has been received here with amusement. Your account
of myriad “little animals” seen swimming in rainwater, with the aid of your
so-called “microscope,” caused the members of the society considerable
merriment when read at our most recent meeting. Your novel descriptions of the
sundry anatomies and occupations of these invisible creatures led one member to
imagine that your “rainwater” might have contained an ample portion of
distilled spirits – imbibed by the investigator. Another member raised a glass
of clear water and exclaimed, “Behold, the Africk of Leeuwenhoek.” For myself,
I withhold judgment as to the sobriety of your observations and the veracity of
your instrument. However, a vote having been taken among the members –
accompanied I regret to inform you, by considerable giggling – it has been
decided not to publish your communication in the Proceedings of this esteemed
society. However, all here wish your “little animals” health, prodigality and
good husbandry by their ingenious discoverer.”
Excursia continuă cu modul ingenios în care Koch şi colaboratorii
lui reuşesc, odată acceptată fiind realitatea lumii minusculelor
“animale”, să izoleze şi cultive câte o singură specie de
bacterii într-un singur loc, fapt imperios necesar în eventualitatea în care se
încerca asocierea unui tip de bacteri cu o singură boală, şi mai
apoi se studia efectele unei substanţe oarecare asupra coloniei
(aflăm aici despre “postulatele” şi “cartoful
lui Koch“, “capacul lui Petri” şi “algele
asiatice ale lui Hesse” (“agar”-ul)).
Ajungem apoi să-l recuperam pe Domagk devenit acum cercetator într-o
universitate germană, contribuind la progresul imunologiei si al
tehnicilor de tratament serologice, şi conturării in mintea lui,
şi în minţile altora, a ideii de leac administrat şi care
să aibă efectele pozitive ale antisepticelor, dar care sa fie lipsite
de efectele negative, nediscriminatorii, toxice, ale acestora.
Suntem încă in epoca în care regina Victoria a Angliei era
operată pentru un furuncul de către cei mai renumiţi chirurgi ai
planetei fără mască, cu mâinile nedesinfectate, si
depunându-şi instrumentele de lucru pe suprafeţe mizere în timpul
operaţiei, drept pentru care până şi chirurgiile minore se
soldau cu importante rate de infecţii postoperatorii (şi cu efectele
lor ucigătoare de aşteptat: “the man laid on the operating
table … is exposed to more chances of death than the English soldier on the
field of Waterloo“).
Descrierea lui Hager ne poartă apoi în Europa centrală, unde are
loc cea mai celebră aventură ştiinţifică din lumea
medicinei (de-a lungul anilor am întâlnit-o redată în literatură ca
exemplu de aplicaţie a metodei ştiinţifice în medicină mult
mai frecvent decât, de exemplu, aventura empirică a fiziologului Claude
Bernard, omul considerat totuşi a fi făcut din medicină o
ştiinţă), sau a lui Pasteur; anume e vorba despre aventura
medicului maghiar Ignaz Semmelweis, care înainte chiar ca
micro-organismele (bacteriile) să fie considerate agenţi patogeni
responsabili de declanşarea unor maladii contagioase, a făcut
legătura între lipsa de igienă şi contactul mâinilor medicilor
cu morţii din sala de autopsie şi mai apoi cu pacientele din sala de
naşteri, cu contagiozitatea din febra puerperală. El vorbea despre
“particule de materie infecţioasă” care sunt transmise de mâinile studenţilor
din sala de autopsie în sala de naşteri. E povestea unui raţionament
impecabil, care din păcate mulţin dintre trăitorii actuali nu-s
capabili, cel mai adesea, să-l ducă până la capăt!
Urmează la rând contribuţia medicului englez Joseph Lister, care
sub influenţa scrierilor lui Louis Pasteur (care explica fermentaţia
(“stricarea”, “putrefacţia”) ca fiind consecinţa acţiunii
bacteriilor), a avut sclipirea de geniu cand a judecat analogic spunând că
“daca putoarea din canalizare e redusă de fenoli, atunci şi
putoarea din sala de pansamente (şi operaţie) poate fi redusă de
aceştia”,
de unde introducerea utilizării fenolului ca antiseptic în sălile
de operaţie (înainte de acest moment, o amputare din două
sfârşea printr-un deces, asta din cauza infecţiilor
post-operatorii!). Pe masură ce antisepsia se impune se pică
însă în cealaltă extremă, în care practic atât medicii cât
şi pacienţii erau practic otrăviţi de către ubicuul
fenol… Chirurgii ajung să creadă că “înnecând” rănile în
antiseptic/desinfectant împiedică astfel apariţia infecţiilor;
acestor parlagii mai de elită a trebuit să le spună un
microbiolog că rana trebuie curăţată de orice ţesut
mort înainte de a putea spera înlăturarea infecţiilor şi că
după această operaţie esenţială, din păcate,
aceasta trebuie lăsată ceva zile neînchisă, pentru a observa mai
apoi dacă “chiuretajul” a izbândit să îndepărteze tot
ţesutul mort (în care bacteriile se reproduc în masă înainte de a-l
infecta şi pe cel viu din jur); ori chirurgii până şi în timpul
primei conflagraţii mondiale, lăsau cât mai mult ţesut în
tratamentul rănilor la operaţie şi, mai rău, închideau rana
strâns după ce o înecau în desinfectant.
Astfel gangrena se putea dezvolta din 2 motive: anaerobia şi
prezenţa ţesutului mort. Metoda lui Almroth Wright e şi azi
normă de lucru în orice spital de chirurgie plastică… Să
ştii să foloseşti cuţitul şi “linguriţa” nu e,
până la urmă, chiar totul în medicină! Şi cu toate astea,
şi azi, un chirurg câştigă disproporţionat de mai
mulţi bani decât un microbiolog.
Hager ne poartă mai departe în Germania, unde sub impulsul
exploatării extensive a cărbunelui din bazinul Rinului, apare o
amplă industrie derivată, destinată a transforma şi
găsi aplicaţii acestei resurse. Practic aici ni se descrie naşterea
chimiei organice ca şi ştiinţă aplicată: englezii
puseseră la punct în prealabil procesul de “distilare a cărbunelui”,
prin care acesta degaja un gaz incolor dar combustibil numit “gaz de
cărbune” (în româneste: “gazul de iluminat” – nu este vorba despre kerosen,
care la acea dată era deja folosit la iluminat).
In proces, când e efectuat la scara industrială, se produc ca
deşeuri imense cantităţi de gudron (gudron de huilă). O
perioadă acesta n-a fost decat un neajuns, un pericol de accident,
însă deşeul iniţial a fost repede reconvertit prin distilare, de
către nemţi, în materie primă în procesul de obţinere a
unei incredibile varietăţi de produse vandabile pentru tot felul de
utilităţi; unul dintre aceste produse este “creozolul” (un amestec de
fenoli) folosit de Lister pentru a-şi dezinfecta ustensilele chirurgicale,
însă şi naftalenul, antracenul, anilina, fenolul (acidul carbolic)
şi benzenul.
Toată această imensă listă de derivaţi ai
cărbunelui se cereau a fi la rândul lor studiaţi şi a le fi
găsite o utilitate practică, de unde progresul fulminant al chimiei
organice în Germania cea bogată în cărbune.
Un elev englez a găsit că anumite gudroane reacţionează
cu alte chimicale, lasând în eprubetă la final un precipitat negru, care
totusi când e solubilizat produce un lichid de o frumoasă culoare
roşie, cu care mătasea poate fi colorată la un preţ foarte
avantajos, în contrast cu metoda care folosea coloranţii naturali
(extraşi din plante sau insecte).
Regina Angliei va lansa cu rochia ei roşie “văxită” cu
coloranţi artificiali o modă. Din acest moment se lansează o
cursă pentru obţinerea şi altor coloranţi, paleta devenind
repede nesperat de bogată. O întreagă industrie se naştea
şi prospera de pe urma acestei întâmplătoare descoperiri a lui Perkin,
englezul.
La Londra, apa din canalul (canal=curs de apă folosit în
navigaţie internă şi în irigaţii) care trecea pe langă
o astfel de fabrică pe la finele secolului al XIX-lea, avea în fiecare
săptămână câte o culoare, funcţie de ce colorant se
producea la cererea industriei textile.
Dar Anglia nu mai era la începutul secolului nicicum puterea dominantă
în această industrie a coloranţilor, şi cu atât mai puţin
aceea chimică, a chimiei organice adică: Germania, o
ţară târziu unificată, alesese să se impună pe scena
mondială prin ştiinţă şi industrie, cu care spera
să echilibreze astfel balanţa influenţei şi
prosperităţii, tinând cont că nu avea şi nici nu spera
să aiba un imperiu colonial de dimensiunea celor posedate de Marea
Britanie şi Franţa la acel moment.
“Bayer”, “Hoechst”, “Badische Anilin- und Soda-Fabrik” (B.A.S.F.), “Agfa”
sau, ca sa le numim pe (aproape) toate sub o unica siglă – căci criza
şi inflaţia dupa prima conflagraţie mondială le-a impus
fuziunea într-un unic trust – , “I.G.Farben“, sunt toate nume
care dacă ne spun şi azi ceva, asta este datorită puterii
şi mai ales vechimii industriei chimice germane.
I.G.Farben era la acel moment cea mai mare companie din
industria chimică din lume, şi a treia mare companie a lumii, dupa
coloşii ţării-continent “U.S. Steel“ si “General
Motors“. Desmembrarea acesteia după război
a fost o necesitate economică pentru americani, dacă era să se
ajungă vreodată să domine şi acest domeniu!
Unirea companiilor germane din domeniul chimiei i-a permis lui Bayer
să se dedice cercetărilor pentru punerea la punct a medicamentelor de
sinteză. Dar de la chiar primii paşi ai industriei germane de
vopsele, un tânăr german (dar evreu de confesiune) pe nume Paul
Ehrlich, omul pe care colegii de studii îl numiseră “omul cu
degetele albastre, galbene, roşii şi verzi”, se gândise să dea o
folosinţă medicală noilor compuşi coloraţi, anume prin
utilizarea acestora în domeniul microscopiei din biologie; la
acel moment bacteriologii încă lucrau pe lame cu specimene necolorate,
fapt care nu le arăta mare lucru, căci celulele, atât cele animale
(umane) cât şi cele bacteriene sunt aproape complet transparente sub
microscop. Ori vopselele obţinute din derivaţii
cărbunelui erau selective în capacitatea lor de a colora diversele
substructuri celulare. Ehrlich a excelat în avansarea acestei tehnici
fără de care bacteriologia nu devenea ştiinţa care azi
ştim deja c-a devenit; numai pentru aceste contribuţii, şi
Ehrlich tot merita să fie reţinut de istoria ştiinţelor
medicale! Curios lucru totuşi: am urmat cândva un curs de microbiologie,
sau histologie, naiba mai ştie cum era intitulat!, în care, fireşte,
am deprins printre altele şi diversele tehnici de producere a lamelor de
microscop, de tratare, “feliere” şi colorare a specimenelor, dar
nicăieri n-am aflat cui se datorează progresul colosal adus; cine
ştie, poate în Europa unii îşi mai aduc aminte de Ehrlich şi cu
alte ocazii decât în lectura de vacanţă…
Muncind pentru a colora lamele lui Koch, lame cu care savantul german va
identifica, cum se ştie, agentul patogen al tuberculozei, Ehrich se va
îmbolnăvi de această maladie necruţătoare care omoară,
dacă nu e tratată (şi la acel moment nu exista un astfel de
tratament!) cu chimioterapie, 2 din 3 indivizi afectaţi.
Dar Ehrlich nu livrase la acel moment cea mai importantă
contribuţie a sa la dezvoltarea medicinei: observând că diverse
vopsele (coloranţi) se ataşează diverselor structuri sau
bacterii, acesta s-a gândit că poate există un astfel de colorant
care să se ataşeze de o bacterie, neutralizând-o, în timp ce aceasta
nu afectează celulele ţesutului animal; visa deci la un colorant care
lucrând în interiorul organismului, l-ar “curăţa” de bacterii în timp
ce organismul însuşi ar scăpa “neatins”.
Vopseaua ucigaşă ar acţiona “miraculos”, omorând patogenul
şi cruţând pacientul, împlinind astfel vechiul vis al lui Lister,
omul obsedat de antiseptice, de ideea de “a desinfecta organismul uman
pe dinăuntru.“
“Glontele magic” (“Zauberkugel”) fusese astfel măcar imaginat,
dacă încă nu şi creat…
Cu Von Behring, Ehrlich va pune la punct tratamentul serologic al
difteriei. A muncit într-o perioadă timp de 3 ani fără salariu,
urmărind cu obstinaţie visul “glontelui magic”.
Multi îl considerau nebun de-a binelea, poreclindu-l “Dr. Phantasmus”.
Medicii priveau de altfel la acel moment ideea de “desinfectare pe dinauntru”
ca pură iluzie, tinând cont că toate încercările de folosire a
antisepticelor pe cale internă se sfârşiseră prin dezastre.
Dar în contrast cu acesti medici, evreul petrecuse suficient timp aplecat
peste microscop pentru a nu rata să observe că o anume vopsea colora
nervii, lasând celulele ţesuturilor pe care aceştia le traversau
intacte. Un bun cunoscător al sistemului imunitar, acesta mai ştia
că organismul animal însuşi e capabil să secrete anumite
substanţe care pot distinge între “prieten” şi “duşman”, între
celulele organismului şi bacterii, ucigându-le doar pe ultimele.
El spunea: “Celula vie nu e nimic altceva decât o
mică uzină chimică“. Ori, gândea el, dacă
această mică uzină poate produce “Zauberkugeln” (se gândea la
anticorpi), atunci şi ştiinţa trebuie să fie capabilă.
Câtă lipsă de umilitate! Drept cine se lua oare!? 
Se decide să testeze diversi compuşi chimici şi la un moment
dat constată că un derivat care conţine arsenic vindecă
şoarecii de boala somnului. Produsul este însă prea toxic pentru om.
Începe să sintetizeze variante pe care le încearcă, însă nici
unul nu se dovedeşte a fi mult mai puţin toxic.
Abandonează studiul bolii somnului pentru a relua testarea tuturor
compuşilor încercaţi deja şi pentru sifilis. Numarul “606″
se va dovedi câştigator (bine că n-a fost “666″! :) ):
astfel că în 1910, pentru prima oară în istoria speciei, omul crease
o substanţăa care vindeca o boală veche de mii de ani, şi
care afectase sau mutilase generaţii la rând; Henrik al VIII-lea, Oscar
Wilde, doar 2 exemple dintr-o listă babană… “O noapte cu Venus, o
viaţă cu mercur”, mergea zicala, căci tratamentul, unicul
existent la acel moment, era mercurul, un metal toxic şi care de altfel
doar încetinea progresul maladiei.
Hoechst va vinde acest prim medicament creat de om sub numele, celebru, de
“Salvarsan“. Produsul era şi el destul de toxic
totuşi: în 1912 Ehrlich aruncă pe piaţă Neosalvarsanul,
mai puţin toxic, iar Hoechst se va îmbogăţi de pe urma
comercializării acestuia.
Lui Ehrlich i se va acorda premiul Nobel, însa norocul omului se va
sfârşi aici, căci în timpul care i-a mai rămas de trăit nu
va mai descoperi nici un alt compus util.
“Optochin”, un alt medicament creat de Ehrlich şi socotit a trata
penumonia, avea să fie încercat în condiţii empirice favorabile în
Africa de sud, cu rezultate dezastruoase însă: nu avea decât o eficacitate
medie contra bolii, în schimb afecta ireversibil nervul optic, lăsând
mulţi dintre pacienţii trataţi orbi. Ehrlich va muri în urma
unui accident vascular cerebral, probabil provocat de abuzul de alcool şi
tutun, dar şi din pricina amărăciunii. Peste cateva decenii
doar, mormântul savantului din cimitirul evreiesc din Frankfurt va fi profanat
de catre nazişti. Proastă idee…
Un elev al lui Ehrlich, anume Roehl, continuă munca acestuia, folosind
şi el în teste coloranţi deja încercaţi de mentor, anume
vopselele azo. Unele dintre acestea se dovedeau a fi cert active contra bolii
somnului, însă nu suficient de active, şi în plus aveau dezavantajul
de a colora pielea bietelor mamifere de laborator; ori din punct de vedere
marketing, un medicament, fie şi foarte eficace, dar care colorează
pacientul în violet sau portocaliu, nu e chiar cea mai mare
gaselniţă…
Acest fapt îl face pe Roehl să emită ipoteza că
poate porţiunea activă farmacologic din compusii azo nu este tot
aceea care le conferă acestora proprietatea colorantă. Asta l-a dus
cu gândul ca ar putea fi separată gruparea chimică activă dpdv
farmacologic de aceea activa dpdv optic/al_coloritului. Acesta va cere
chimiştilor de la Leverkusen să-i sintetizeze un colorant…
fără culoare. Iniţial năuciţi, aceştia vor
pricepe ce vrea Roehl şi îi vor furniza o serie de diversi compuşi,
dintre care al “205″-lea testat – un derivat al ureei – se va dovedi a fi
netoxic dar extrem de activ contra bolii somnului în testele pe şoareci.
Războiul va întârzia testarea pe oameni, astfel că Bayer va
reuşi asta în 1923, când medicii vor asista în Africa la ceea ce
aceştia au numit “vindecări biblice”, în care doar 3 injecţii
reuşeau să vindece chiar şi cele mai avansate cazuri ale
maladiei. Roehl va continua apoi căutarea unui medicament contra malariei,
însă şansa nu-i va mai surîde nici lui. Ce merită reţinut e
că Roehl a avut intuiţia că gruparea activă dpdv
antibacterian e posibil să nu fie aceeaşi cu cea care conferea
culoarea unui compus. Domagk, şi toţi chimiştii Bayer, oameni
extrem de inteligenţi, experimentaţi, metodici şi logici, vom
afla mai târziu, au ratat, chipurile, să se gândească la ipoteza
asta, chiar şi când ea apărea ca singura explicaţie a
rezultatelor experienţelor lor.
După Roehl vine Domagk, care săturându-se de “postit” pe-un
salariu de mizerie în universitate, se aruncă în braţele salvatoare
ale industriei private, unde încearcă şi el să
găsească un medicament de sinteză, dar ţinta lui este din
start foarte, foarte sus: vrea să găsească un
medicament contra celor mai redutabile şi ucigaşe maladii ale vremii,
anume acelea provocate nu de paraziţi ci de bacterii.
Într-o vreme a facut mii de teste pentru ca Bayer să poată scoate
pe piaţă doar un amărât de desinfectant (“Zephirolul”). Munca
echipei era pur şi simplu sclavagism curat, atât prin ritm cât mai ales
prin monotonie: plecând de la un compus care se dovedea cât de cât susceptibil
de a se lega de o bacterie, chimiştii sintetizau o lungă serie de
derivaţi care la rândul lor erau testati pe animal, cel mai eficace dintre
aceştia suferind la rândul lui modificări de structură; de unde
rezultă o altă lungă listă de compuşi care erau
şi ei testaţi în tub şi mai apoi pe şoareci şi ciclul
(sau mai exact spirala) se relua.
La un moment dat un compus din familia vopselelor azo şi care
conţinea un atom de clor în structură se dovedeşte a fi eficace
contra unui tip de bacterie, mai exact a unei tulpini dintr-un unic tip de
bacterie.
Pe baza acesteia se vor încerca sute dacă nu mii de alţi compusi
derivaţi, pentru a reuşi doar obţinerea aceluiaşi efect la
doze mult mai mici, în plus posibilitatea administrarii orale.
Dar un medicament contra unei singure suşe bacteriene, nu putea
totuşi deveni un medicament de succes…
Se vor încerca deci mii de alti compuşi, fără nici un alt
rezultat încurajator. Chimistul lui Domagk, anume Joseph Klarer, are la fine de
an o întrevedere informală cu Hoerlein, leaderul I.G.Farben, care îi
dă ideea de a folosi sulful ca substituant. Acesta, chimist la rândul lui,
brevetase în tinereţe o metodă de fixare
îmbunătăţită a vopselelor derivate din cărbune la
lâna, prin ataşarea unor lanţuri laterale care conţineau sulf.
Daca sulful ataşează vopselele mai bine la lână, care e un
material organic, poate reuşeşte să le ataşeze mai bine
şi la bacterii, sugera Hoerlein.
Astfel Klarer va ajunge să sintetizeze ptr. Domagk sulfanilamide,
compuşi folosiţi de Hoerlein cu aproape un sfert de veac înainte
şi sintetizaţi prima oară în 1909, de un austriac. Primul compus
colorant de sulfanilamida sintetizat de Klarer, anume “Kl-695″, a fost
şi primul care să vindece şoarecii de diverse suşe de
streptococ. Compusul proteja animalele complet când era administrat prin
injecţie, pe care orală, la doze mari, la doze mici, la doze şi
mai mici şi – cel mai important! – fără nici un efect secundar.
Totul le părea un vis cercetătorilor lui Bayer!
Domagk ordonă retestări pentru a se asigura ca nu e vorba despre
o eroare. Noile rezultate arată că sulfanilamida protejează
animalele la doze chiar mai mici decât dozele cele mai mici anterior folosite
în teste, şi, din nou, fără nici o toxicitate evidentă. În
mod bizar totuşi, compusul nu omora streptococul în tub (in vitro), ci
doar când era administrat animalelor, deci atunci când se afla în interiorul
unui organism complex.
Şi se dovedea a fi activ doar contra infecţiilor provocate de
streptococi. Ceea ce nu era deloc puţin lucru, ţinând cont de
multiplele maladii ucigătoare de care bacteriile acestea se făceau
responsabile.
Klarer continuă sa producă alte variante de compuşi azo cu
lanţuri de sulfanilamide ataşate, şi toate au efecte antibiotice
contra streptococului atât timp cat în structura lor se afla un lanţ
sulfanilamidă ataşat într-o poziţie anume, şi asta
indiferent de ce “schelet” azo se afla la bază. Compusul “Kl-730″ va
dovedi o activitate încă şi mai puternică contra streptococului.
Spectrul de acţiune însă, el n-a putut fi extins în ciuda tuturor
eforturilor, asa cum sperau Klarer si Domagk, care visau déjŕ să
obţină un compus activ şi contra tuberculozei şi
infecţiilor cu stafilococi.
Faptul cel mai incomod era totuşi că produsul era activ intern,
în timp ce în eprubetă nu prezenta nici o activitate contra
streptococului; asta continua să-i deruteze pe savanţii germani,
aflăm…
Că orice “cadru” azo (format din doua cicluri aromatice sau
lanţuri de alcani ataşate între ele de o dublă legatură
între 2 atomi de azot), şi de fapt orice colorant derivat din gudron,
şi chiar orice alt compus chimic, putea fi folosit pe post de medicament
contra infecţiilor cu streptococ atât timp cât aveau ataşate într-o
anumită poziţie un lanţ de sulfanilamidă, reprezenta
însă nu numai o dilemă (dar era ea oare dilemă!?), ci şi un
imens impediment, un mare obstacol comercial pentru Bayer, căci orice
chimist putea scoate un produs concurent, folosind un alt schelet de bază
în locul celui sau celor brevetate eventual de Bayer.
Compania nu putea obţine brevet pentru toti, zecile de mii de
compuşi care dacă aveau ataşaţi sulfanilamida, erau activi
contra celei mai ucigaşe infecţii la acel moment. Conducerea a ales
astfel să întârzie comercializarea şi brevetarea, pentru a da timp
chimiştilor să sintetizeze şi medicilor să încerce pe
animale aceşti compuşi, pentru a determina care sunt cei mai activi;
ei vor fi eventual brevetaţi, asigurând astfel un avantaj în raport cu
previzibila concurenţă.
Dacă e să admitem teza cercetătorilor lui Bayer, apare
bizar, surprinzător, faptul că aceştia au insistat mai departe
să cerceteze compuşi continând azo deşi din aprilie 1933
devenise evident, odată cu compusul “Kl-821″ că nu azo este responsabil
de efectul antibacterian ci sulfonamida!
E oare posibil ca fascinaţia nemţilor pentru vopsele
să fi fost prea puternică pentru a renunţa la ele? Nici autorul
Thomas Hager nu pare a crede această ipoteză rocambolescă;
să ne aducem aminte cu câtă uşurinţă chimistul Roehl,
antemergătorul lui Klarer, a produs ipoteza că anumite porţiuni
ale unui compus pot fi responsabile de acţiune antibacteriană, în
timp ce altele pot fi responsabile de funcţia de colorant. Mai probabil e
deci că oamenii lui I.G.Farben au înţeles foarte repede ce însemnau
rezultatele testului cu produsul “KL-821″. Anume că din păcate
pentru companie, primul medicament antibacterian eficace sintetizat de om, era
un compus ieftin, simplu de obţinut şi de fapt o deja veche
cunoştinţă a chimiştilor. Adică era absolut
nebrevetabil! Ce nenorocire mai mare poate pica pe capul unui capitalist, decât
să afle formula unui medicament minune, dar care e deja cunoscut şi
comercializat!?
Bayer nu se putea îmbogăţi de pe urma unui astfel de medicament…
Raţionamentul mercantil de a nu recunoaşte simplitatea compusului
antibacterian a prevalat în ciuda faptului că testele în spitalele germane
arătaseră că pacienţii devin coloraţi în roşu în
doar câteva ore de la administrarea “Streptozonului” (care era medicamentul la
care se fixaseră în final medicii lui Bayer): lucru perfect normal,
căci acesta era o sulfamidă grefată pe un schelet azo, o vopsea
deci… Vopseaua colora pacientul, sulfamida îl vindeca, şi Bayer le vindea
pe amândouă legate cu bună ştiinţă.
Aceasta este povestea bizară şi într-un fel tristă a
noului medicament vedetă a lui Bayer, şi primul chimioterapic
antibacterian din istoria medicinei (sau antibiotic daca admitem definitia lui
Hager).
Streptozonul, caruia mai tarziu îi va fi schimbat numele în “Prontosil”, a
fost prima sulfamidă comercializată ca medicament şi autorul
Thomas Hager documentează o dată în plus o serie de vindecări
“miraculoase” în SUA şi Marea Britanie.
Pentru a-şi asigura profiturile, Bayer a întârziat timp de mai
bine de 2 ani anunţul şi comercializarea produsului antibacterian,
între timp scrutând cât mai multe variante de suflamide pe baza de azo care
prezentau calităţi antibacteriene. Compania şi Domagk s-au
apărat mai târziu susţinând că au încercat în acest răstimp
să înţeleagă de ce medicamentul e activ in vivo dar nu şi
in vitro, şi mai ales care este mecanismul prin care această
activitate antibacteriană se produce. Explicaţia aceasta a venit
însă doar câţiva ani mai târziu de la niste britanici. Aceştia
înţeleseseră că sulfamida are o structură
asemănătoare cu acidul para-amino-benzoic (PABA), acesta din
urmă fiind un intermediar necesar metabolismului acelor bacterii care nu-l
pot sintetiza, sau care îl sintetizează în cantităţi
insuficiente. Similitudinea între cei 2 compusi reuşeşte să
înşele până şi enzima responsabilă de utilizarea PABA în
metabolismul bacterian pentru a produce acidul folic, ataşarea
ireversibilă a acesteia de suflamidă făcând-o inutilă.
Dezvoltarea bacteriană este iniţial stopată şi finalmente
bacteria moare “cheltuindu-şi” resursele în termeni de material de
structură ca şi resursele de energie chimică pentru a produce
enzime care în prezenţa sulfamidei vor sfârşi din nou prin a se
acumula inutil în celulă. Inocuitatea relativă la animale/mamifere se
datorează faptului că acestea nu-s capabile să obţină
folatul (acidul folic, vitamina B9) nici măcar din PABA,
aşa cum unele bacterii reuşesc, de unde diferenţa care face
că PABA este o vitamină pentru (anumite) bacterii, în timp ce
vitamina corespondentă la om e acidul folic însuşi.
Temerile de ordin comercial şi financiar ale nemţilor se vor
dovedi justificate, întrucât francezii din echipa lui Ernest Fourneau de la
“Institutul Pasteur” vor produce rapid o moleculă similară “Prontosilului”,
pe care o vor comercializa sub numele de “Rubiazol”. Mai mult, francezii vor
avea intuiţia de a încerca în teste pe şoareci
para-amino-fenil-sulfonamida neataşată niciunui alt compus, fapt care
îi vor conduce la concluzia logică că responsabil de efectul
antibacterian este sulfamida şi nu vopseaua. Astfel a venit şi
explicaţia pentru misterul acţiunii in vivo dar nu şi in vitro a
compusilor azo care conţineau sulfanilamida: francezii au emis ipoteza,
dovedită a fi corectă, că produsul este metabolizat de aşa
manieră încât gruparea sulfanilamidă se separă de compusul azo,
care el era responsabil doar de colorarea deranjantă a pielii
pacienţilor trataţi.
În condiţiile capitalismului triumfător însă, problema
echipei franceze s-a dovedit a fi aceeaşi ca şi a nemţilor,
căci şi ei au fost speriaţi de faptul că molecula nu putea
fi brevetată şi astfel nici o companie farmaceutică nu se
înghesuia s-o comercializeze; o chimicală incoloră, banală,
nebrevetabilă şi de găsit în cantităţi măsurate
în kilograme pe rafturile oricărui angrosist de produse chimice, era, din
păcate (sau din fericire?) medicamentul miraculos la care omenirea visase
de mii de ani până atunci!
Francezii de la Pasteur vor fi forţaţi la rândul lor să
producă numeroase variante de sulfanilamidă până să
găsească una suficient de complexă încât să merite a fi
brevetată şi comecializată de o companie farmaceutică
locală (în speţă Rhône-Poulenc care a produs “Septazinul”).
Cum era de aşteptat, repede o sumedenie de companii britanice şi americane
vor prelua ştafeta, producând şi comercializând zeci de alte
“sulfamide”, dintre care unele de multe zeci şi chiar sute de ori mai
eficace decât Prontosilul sau Septazinul. Spectrul antimicrobian al
suflamidelor va fi şi el extins la cote de nesperat.
Dar povestea sulfamidei nu e nicicum singura împletiă în urzeala
lucrării lui Hager; avem alături de ea şi aventura
descoperirilor sau invenţiilor altor temerari ai cercetării medicale,
precum Almroth Wright (imunologistul care i-a învăţat pe chirurgii de
front cum să trateze rănile fără să-şi omoare
pacienţii prin infecţii datorate în ultimă instanţă
unei proceduri chirurgicale eronate, sau aventura cercetătoarei Rebecca
Lancefield (care a avut răbdarea să cunoască streptococii
hemolitici atât de bine încât să-i poată identifica pe cei nocivi,
iar multitudinea şi varietatea acestora explică facil motivul pentru
care tratamentele serologice ale lui Ehrlich funcţionau atât de rar
şi aleatoriu. Un alt medic (şi bacteriolog) important amintit de
Hager este Leonard Colebrook, apropiat colaborator al lui Wright, el fiind unul
dintre cei care au arătat că prea des medicii înşişi sunt
cei care introduc o serie de bacterii ucigătoare în spitale.
Istoria descoperirii efectelor antibacteriene ale sulfamidelor e o
poveste marcată atât de eroism cât şi de laşitate, una
punctată atât cu dăruire dezinteresată precum aceea a englezului
Colebrook sau neamţului Ehrlich, cât şi cu interesele private,
egoiste, ale unor grupuri de afaceri precum oamenii lui Bayer (I.G.Farben).
Este din păcate şi o istorie a suferinţei şi a morţii
inutile: în Europa nemţii (şi francezii) nu s-au grăbit să
vândă sulfamida sub formă de sirop, în primul rând pentru că
sulfamidele nu erau solubile nici în apă şi nici în solvenţii
uzual folosiţi în medicină; şi oricum, dacă ar fi încercat
să obţină aşa ceva ar fi procedat cu prudenţă, în
paşi mici, cum a făcut Bayer, întâi testând produsul pe animale, mai
apoi încercându-l pe un pacient, mai apoi pe un număr limitat de
pacienţi, şi doar după aceea se vor fi gândit să-l
comercializeze pe scară largă.
În Statele Unite ale Americii însă, ţara libertăţii
bandiţilor de a jefui fraierii, descoperirea proprietăţilor
antimicrobiene ale sulfamidelor a picat pe terenul sălbatic al lipsei de
reglementare, al dogmei lui “fiecare contra tuturor”, al egoismului şi
iresponsabilităţii, fapt care a provocat aşa-numitul “dezastru
al elixirului Massengill”, o otrăvire în masă cu dietilenglicol,
soldată cu moartea prin insuficienţă renală a mai bine de
100 de oameni, majoritatea copii.
La nici 2 ani de la scoaterea pe piaţă a
sulfamidelor, compania farmaceutică (când zic “companie farmaceutică” asta e doar un
fel de-a vorbi, căci Massengill făcea parte din larga familie de
companii americane care produceau propriile medicamente fără a fi
ghidate de vreun criteriu obiectiv de ordin medical în alegerea
reţetelor acestor medicamente: era o companie de “patent-medicine”,
una din multele surse private de leacuri aberante preparate cu reţete
proprii secrete, originale şi nebrevetate; în SUA anilor ’30 jumătate
din banii câştigaţi din vânzarea de medicamente proveneau din
comercializarea acestor medicamente-bidon ale unor “proprietary drugmakers”) Massengill
a preparat un sirop de sulfamidă diluând pricipiul activ cu dietilenglicol,
un solvent organic cunoscut deja la acel moment a fi toxic la oameni; chimistul
care a preparat formula ignora însă acest lucru şi industria
americană de medicamente era de altfel responsabilă
de lipsa de informaţii şi reglementare, întrucât până la acea
dată dusese cu succes numeroase lupte împotriva oricăror măsuri
de reglementare a acestei industrii. Presa, pompos poreclită “a
patra putere în stat într-o democraţie”, ni se spune că era
prizoniera acestei industrii a şarlataniei pentru că depindea de
veniturile din reclame. Oau!, cam puţină putere până la
urmă pentru o a patra mare putere în stat…
Rezultatul a fost că în 1937 FDA era încă o instituţie
anemică care dispunea de mai puţin de 250 de agenţi, care erau
ocupaţi cea mai mare parte a timpului cu inspecţia transporturilor de
alimente; din lipsa de legislaţie aceştia nu puteau de altfel să
sancţioneze decât infracţiuni de etichetare, având deci priză
asupra medicamentelor deja aflate pe piaţă la momentul
inspecţiei.
FDA nu era de aceea prima resursă la care se făcea apel pe atunci
în cazul apariţiei unor otrăviri medicamentoase, medicii având mai
multă încredere în laboratoarele de analiză şi listele întocmite
de AMA (Asociatia Medicilor Americani), un organism profesional
neguvernamental:
”The insignificance of FDA was underscored when Stephenson wired not
the government but the American Medical Association for help. When it came to a
potentially dagerous drug, it never crossed his mind to contact the FDA. The
American Medical Association did not notify the FDA either. Why bother?”
Când în fine oamenii guvernului au luat cunoştinţă de
dezastrul în evoluţie, medicii înşişi făcuseră tot ce
mai era posibil pentru a preveni folosirea sutelor de galoane de sirop
otrăvitor:
Massengill was not upset. It was true, he said, that the company had
performed no tests on animals or humans before releasing the elixir. Nor had
they tested the drug to see what might happen to it once in the digestive
system. But as the inspectors knew, companies almost never did that for any
drug.”
Compania nu era numai dezinteresată de ce se întâmpla cu medicamentele
odată ingerate, ignora şi faptul că chimistul care preparase
formula elixirului fusese condamnat pentru fraudă în legătura cu
medicamente de slăbit. Un agent FDA declara mai târziu că stragegia
de dezvoltare de noi produse a lui Massengill era să combine nişte
medicamente şi dacă amestecul nu exploda produsul era bun de vândut.”
În neşansa lui, publicul american a avut totuşi şansă;
şansa de a fi salvat de efectele premature ale otrăvii: după
ingerare aceasta provoca rapid voma, altfel numărul de victime nu s-ar fi
redus doar la o sută de oameni. Cei care au avut totuşi neşansa
să ia prea mult medicament odată sau cei care au continuat
medicaţia şi după apariţia primelor simptome, au
sfârşit în chinuri groaznice, agonia durând de la 2 la 7 zile:
”Then, quickly, came the pain, excruciating, unrelenting pain. The
mother of a six-year-old girl who died after taking the elixir wrote later: even
the memory of her is filled with sorrow for we can see her little body tossing
to and fro, and hear that little voice screaming with pain and it seems as
though it would drive me insane.“
Dogmatismul liberal care domnea (şi domneşte şi azi de
altfel) a împiedicat autorităţile americane să intervină
eficient pentru protgejarea populaţiei; i-a împiedicat să dreagă
chiar şi oalele sparte de industria privată:
”FDA chief Campbell knew all he needed to know. He wanted to immediately
seize stocks of the elixir nationwide, but the law did not allow him
to. Proprietary medicine manufacturers and their lobbyists had
for decades effectively derailed any regulation that would allow mass seizures
of their products: if one particular batch of a drug was somehow
tainted, they did not want the entire national supply seized, the entire
reputation of the product threatened. Campbell (FDA) was left with no
straightforward way to fight what appeared to be a national disaster in the
making. So he found a technicality. Massengill had called the medicine an
“elixir”, a term that, at least in the precise language of the agency, applied
only to alcoholic solutions. But Massengill’s elixir contained no alcohol. The
solvent was diethylene glycol; Campbell’s people were checking on that
ingredient as well, which meant it was not technically an elixir, which meant
that it was mislabeled. The law in 1937 allowed drugs to circulate if
they were potential poisons, but not if they were mislabeled.“
Agenţia federală a cerut companiei Massengill să
trimită telegrame către toţi clienţii la care a vândut
siropul anunţându-i despre toxicitatea mortală a acestuia. Cererea a
fost informală, întrucât legal agenţia nu era la acel moment în drept
să ceară legal aşa ceva, însă oamenii FDA au făcut
apel la spiritul cetăţenesc al proprietarilor companiei; au constatat
însă repede că aşa ceva nu există, căci Massengill va
trimite mesaje clienţilor săi în care preciza doar că
aceştia “pot returna produsul pe cheltuiala producătorului”. Nimic
despre toxicitate, nimic despre zecile de victime care se adăugau zilnic
lugubrei liste…
”The agents asked Massengill to immediately stop all elixir sales and
warn customers and salesmen of the potential danger. They could not demand that
he do so under law, they understood that the elixir had not yet been proved to
cause anyone’s death, but they asked him to do it for the good of the public
while they sorted out through the issue. Messengill cooperated, sending
thousands of wires over the next few days, telling customers that they could
return all stocks at the manufacturer’s expense. But his telegrams contained no
mention of toxicity or danger, and they were sent only to the customers
Massengill had on record.”
Chimistul companiei responsabil de întocmirea reţetei siropului a
considerat util să schimbe versiunea iniţială a
declaraţiei, pretinzând că de fapt a făcut teste pe animele
înainte de a transmite reţeta fabricilor lui Massengill; mai mult, a mai
adăugat o minciună pretinzând că el însuşi a consumat din
sirop, ba că a băut chiar dietylene glycol simplu. Ironia soartei
este că la un moment dat chiar a consumat din preparatul propriu o
mică cantitate, astfel încât simptomele au apărut târziu, după
câteva zile; ori când a constatat că s-a otrăvit a trimis o
telegramă Asociaţiei Medicale Americane întrebându-i dacă cunosc
vreun antidot contra dietilen glicolului. Răspunsul primit a fost,
evident, că nu există niciunul. Între timp confuzia produsă de
declaraţiile oamenilor Massengill au întârziat măsurile de stopare a
catastrofei care s-ar mai fi putut lua, stopare care ea nu putea veni decât
prin anunţul ferm şi inechivoc al companiei spre angrosişti
despre toxicitatea produsului:
”The agents asked that Messengill send out another set of wires,
stressing more strongly the deadly threat posed by the elixir. Messengil said
he would do all he could. But another day would go by, a day of continued
toxicity testing by the American Medical Association, a day of waiting for the
results of animal tests, a day of patients buying more elixir, before he sent
out any message implying that his product was dangerous to health.”
Când FDA şi AMA aveau deja rezultatele testelor care demonstrau
că sulfamida din preparat era pură şi fără nocivitate,
când întreaga naţiune era deja isterizată de spaimă, când unii
medici care au prescris siropul scriseseră presei despre orori de genul
otrăvirii celui mai bun prieten printr-o simplă prescripţie,
şi atunci când până şi puştii auziseră de “FDA”
şi “dietilen glicol” (un băieţel s-a prezentat la un sediu local
al FDA cu o sticlă de “elixir de fier”, luată din dulapul de
medicamente al mamei lui, voind să se asigure că acesta nu
conţine şi el dietilen glicol), proprietarul companiei a mai avut
obrăznicia să emită o astfel de declaraţie către
presă:
”My chemist and I deeply regret the fatal results, but there was no
error in the manufacture of the product. We have been supplying legitimate
professional demand and not once could have foreseen the unlooked-for results.
I do not feel that there was any responsibility on our part. The chemical
sulfanilamide had been approved for use and has been used in large quantities
in other forms, and now its many bad effects are developing.”
Practic acesta punea în cârca nemţilor vina pentru modul amator de
lucru al propriei lui companii. Agenţii FDA au reuşit în timp să
recupereze 99 % din cele 240 de galoane vândute de Massengill. Pare un bun
rezultat, dar când te gândeşti că asta înseamnă că “fro” 10
L de sirop au rămas nerecuperaţi, şi că o singură
linguriţă de sirop era suficient ca să omoare un copil, lucurile
par un pic mai puţin roz.
Când numărul de noi decese a diminuat a devenit evident un alt
rezultat negativ al tragediei, anume refuzul bolnavilor de a fi trataţi cu
sulfanilamidă chiar şi atunci când aveau imperios nevoie de ea pentru
a-şi salva viaţa. Din niste imbecili care se otrăveau cu ce
produc toţi şarlatanii (asta se numeşte “libertatea de a se
automedica”, ori americanii îşi iubesc adesea mai mult
libertăţile decât propria lor piele), americanii deveniseră
nişte imbecili care refuzau unicul tratament la acel moment care le putea
salva viaţa. Raportul către parlament al secretarului de stat
responsabil de agricultură (şi astfel şi de FDA) a fost unul
atât de curajos, încât New York Times observa că
”was unusualy outspoken for a federal government”.
Altfel spus, într-un sistem ca acela american în care guvernul
şi statul se percepe a fi în primul rând servitorul docil al business-ului
şi nu slujitorul interesului populaţiei, furia care transpare din
raport a putut şoca chiar şi ziariştii lui NYT:
”Wallace would not get everything he wanted, but his repport
would help push forward the greatest change in drug laws in history. His recommendations
echoed those of Walter Campbell at the FDA. But these seemingly reasonable
ideas had been blocked in Congress for decades. On one side were the makers of
medicines, mostly patent-medicine makers, their associations and lobbyists; on
the other was the FDA, a loose coalition of consumer and women’s groups,
physicians, a few crusading journalists and New Deal progressives interested in
expanding federeal oversight of a woefully underregulated field.”
Hager aminteşte apoi de istoria legislaţiei care a
înfiinţat FDA (de fapt precursorul acesteia) în 1906, ca urmare a nuvelei
“The Jungle” a jurnalistului Upton Sinclair în care era descrisă, printre
alte realităţi triste şi mizeria indescriptibilă din
industria de prelucrare a cărnii.
Legea asta din 1906 se referea mai mult la alimente şi nu prevedea
testarea noilor medicamente pe animal şi mai apoi pe un număr limitat
de oameni înainte de comercializarea de masă.
Nu prevedea nici obligaţia de a lista pe etichetă toate
ingredientele, dozajul şi efectele secundare.
Permitea ca orice medicament, mai puţin narcoticele, să fie
vândute fără prescripţie.
Nu cerea ca un mdicament să fi fost dovedit eficace înainte de a fi
comercializat (nici măcar astăzi această condiţie nu este
impusă, altfel medicamentele homeopatice n-ar mai putea fi vândute în
Occident în farmacii!!!)
Hager:
”The makers of these medicines formed an entrenched, successful,
wealthy set of interests with no hesitation about disarming any attempts to
infringe on their business. For decades after 1906, lobbyists for the
patent-drug makers effectively quashed any attempts to beef up U.S. drug laws
and did their best to roll back the few laws that existed. In 1912, for
instance, an amendment to the Pure Food and Drug Act was passed that limited
its one bit of strength in relation to drugs: the provision that prohibited
false and fraudulent advertising on packaging. The new amendment put the burden
of proof on the government. If a drugmaker claimed that its magical water could
cure cancer, rather than requiring that the maker prove it could, the new
amendment forced the government to prove that it could not. This was, as one
historian noted, “an exceedingly difficult task.” In essence the government had
to prove that the firm had knowingly made false statements with the intention
of defrauding the public. And the patent-medicine makers could still say
whatever they wanted in other advertising. It was open season on consumers. And
many patent-medicine makers took full advantage.
Americans bought “Lydia Pinkham’s Vegetable
Compound” for female disorders, “Marmola” for obesity, “Dr. Morse’s
Indian Root Pills” for boils and worms. “Brane Fude”, “Crazy Crystals”, and
innumerable other patent medicines for everything from diabetes to dementia.
“B&M External Remedy”, a horse liniment, was sold as a tuberculosis
cure. Radithor, a potentially lethal radium-laced water, was sold at a dollar a
bottle to treat everything from persistent pain to cancer.
The laws were weak, the profits were huge, and the stage was set for
disaster well before the first bottle of Massengill’s elixir was sold.
A few days after Franklin Roosevelt’s first inauguration in 1933, FDA head
Campbell buttonholed Rexford Tugwell, a handsome young incoming member of FDR’s
“brain trust” and assistant secretary of agriculture, and gave him an earful
about the need for tougher drug laws. By that afternoon Tugwell was assuring
him that the president was in favor of updating the 1906 act. The New Dealers
made it part of the legislative agenda for their first one hundred days. The
resulting bill, a sweeping reform that included almost everything Walter
Campbell wanted, was introduced to Congress a few weeks later and quickly
turned into a legislative disaster. It was too much, too soon. Tugwell, a
Columbia University economics professor, was considered one of the more radical
New Dealers, a proponent of a planned economy, an admirer of at least some
parts of the Russian experiment – a leftist so unabashed that his political
opponents were soon comparing him to Stalin. The patent-medicine makers
immediately dubbed the reform legislation the “Tugwell Bill” in order to sink
it. The bill’s opponents included not only the manufacturers but their
lobbyists, advertising firms, wholesalers, retailers, legislators representing
southern and border states where patent-medicine firms were often headquartered
– and many voters who began to identify attempts to reform the drug law with
what they considered infringements on their basic right to self-medicate.
The patent-medicine makers became the first organized business group to
openly declare war on the Roosevelt administration. They began eviscerating the
Tugwell Bill.
Campbell and his allies in the fight for drug-law reform (consumer groups,
women’s groups, some physicians) did their best to fight back. Tugwell, now a
political liability, politely retired to the background and soon returned to
academia. The fight for stronger drug laws would go forward under a new
standard-bearer: Ney York senator Royal S. Copeland.
Copeland was an unlikely champion. Debonair, jaunty, a fresh red carnation
always in his lapel, a physician with a flair for politics, he was something of
a joke in the Senate, best known for trying to get his fellow legislators to
exercise and eat bettor and for leading an effort to install “manufactured
weather – a form of primitive air-conditioning” – in the legislative chambers
on Capitol Hill. Public speaking was not his forte. Whenever he rose to
deliver a speech in Congress, so many fellow senators left the chamber that a
newspaper wag dubbed him “the greatest anesthetist of the Senate.” The Senate
pages nicknamed him “General Exodus”. He did not even get along with his
own political party. Copeland was a conservative Democrat who had no qualms
about voting against Roosevelt’s pet bills (FDR in return refused to endorse
Copeland at reelection time). Copeland was better known for compromising with
Republicans and business lobbyists than he was for fighting against them.
He hardly seemed the man to lead a controversial and much-opposed reform
effort. Copeland, however, had his serious side as well. For one thing, he knew
medicine. He was a homeopathic physician, trained in a form of what would now
be called alternative medicine. In the 1930s homeopathy was a dying art,
practiced by fewer physicians every year and denigrated by the American Medical
Association as little more than quackery. Copeland was undaunted. He wrote a
health column for the Hearst newspapers, hosted his own radio show, and promoted
the healthful effects of a diet rich in bread and whole milk. He also made
substantial sums of money by lending his name to medicine makers, including the
promotion of patent medicines “Dluto Water”. Underneath his lightweight façade
was a deep commitment to public health. He had been health commissioner of New
York City when an outbreak of botulism killed a number of citizens; the FDA had
traced the source of the tainted food back to an olive-packing plant, and
Copeland had learned to respect both the agency and the man who ran it, Walter
Campbell. More important, Copeland was an able and patient politician, with an
ability to pull conflicting sides together and get them to talk. He knew
business and he knew medicine, understood the needs of the patent-medicine
industry, and believed in building a stronger FDA to rein in its worst
abuses.
The hearings he ran for the Tugwell Bill, however, turned into a fiasco.
The patent-medicine lobbyists pulled out all the stops, kept the debate
centered on Tugwell as long as they could, belittled what they
called the “professor’s bill,” warned that drugstores would be
“sovietized,” alerted the media that drug advertising would be “wiped out in
five years”, and predicted that if passed the new law would turn the FDA into
“a powerful, sinister machine” wielding the “heavy, cold, clammy hand of
bureaucracy” over hardworking American businesses.
“I have never in my life,” testified a patent-medicine lawyer, “read a bill
or heard of a bill so grotesque in its terms, evil in its purpose, and vicious
in its possible consequences.”
The Tugwell Bill was blackened, bloodied, and locked in committee.
But in the process Senator Copeland got some backbone. He would not let go
of what looked like a lost cause. He refused to let the bill die, reworking it
again and again, calling meeting after meeting, making compromise after
compromise. He would tell the pro-reform forces one day that “every slimy
serpent of a vile manufacturer of patent medicine is right now working his
wriggling way around the Capitol” trying to kill the bill. The next day he
would listen sympathetically to a group of patent-medicine lobbyists. Perhaps
because of his conservatism, he was able to keep businessmen at the table.
Perhaps because he himself had used advertising, he was able to talk with
lobbyists and advertisers. The anti-reform forces began working with Copeland
as much as against him. Why not? They could talk until doomsday. Roosevelt had
moved on to bigger issues; there was scant chance any major drug-reform bill
would pass no matter how much they conferred. By 1935 the cause was so lost
that patent-medicine lobbyists were able to bull through an amendment that
would completely strip the FDA of what little power it had to regulate
pharmaceutical advertising, giving oversight instead to the Federal Trade
Commission. The result would have been worse than the 1906 law. Copeland’s drug
bill was now, as one despairing FDA staffer put it “battered almost beyond
recognition.” Copeland had some help, notably Campbell and his FDA. While
federal agencies were not supposed to lobby for bills, Campbell figured that
did not prevent the FDA from mounting “educational” exhibits. Instead of a
teacher, he hired a savvy young advertising utive, Ruth Lamb, to head the agency’s
new educational office. Lamb realized that as long as the fight for drug reform
was played out in back rooms the powerful patent-medicine lobbies would win. So
she moved the fight into the public arena. She made sure that Campbell spoke
widely on radio and often to reporters. She made sure he repeated some simple
points again and again: Unregulated drugs were “a vast field of pure cheat,”
and a new drug law would not limit free enterprise but rather ensure the safety
of Americans. Lamb funneled plenty of pro-reform information to media, civic,
medical, and consumer groups.
Her office’s greatest achievement, however, was the creation of a traveling
exhibit that newspapers referred to as the “Chamber of Horrors.” It started as
a set of posters for making points at congressional hearings, each focusing on
a different patent-medicine disaster. One showed a horrible death in Pittsburgh
caused by “Radithor”, the radioactive water. Another displayed before-and-after
pictures of an attractive Ohio woman who had been blinded, her eyeballs
corroded by a cosmetic called “Lash Lure”. The simple point was that the 1906
law was unable to prevent these tragedies.
Lamb made sure that her posters were widely seen. A set was sent to Chicago
for display at the Century of Progress Exposition. Others went on tour,
displayed by pro-reform groups around the nation. Eleanor Roosevelt showed them
to a group of congressional wives and talked about “the Chamber of Horrors” in
her news column. Copeland brought the posters along every time he trekked to
Capitol Hill. Then Lamb, working on her own time, expanded the exhibit
into a book, “the American Chamber of Horrors”, published in 1936.
All these efforts failed to raise either a great outcry from the public or
grassroots movement to push forward new legislation. Most people were too
concerned about simply making it through the Depression to worry much about a
few idiots drinking themselves to death with radium water. Nor did the media
hit the issue with high-profile muckraking cover stories. In fact, with few
exceptions, the media stayed clear of the issue. Patent-medicine advertising
was too important a source of income for newspapers and magazines. Not even
FDR, regardless of his wife’s interest, would speak strongly in what might alienate
his political base in the South.
Despite what one observer later called Copeland’s “enormous and intricate
politicking,” by the end of 1937 the latest version of his much-watered-down
food- and drug-reform bill was still bottled up in committee. This time it
looked like it might stay there for good.
The elixir tragedy changed all that. News coverage of the mounting death
toll and the efforts of the FDA to contain the poisonings did more to change
public opinion in several weeks than all of Ruth Lamb’s educational efforts had
done in several years. Congress was in recess when news reports about dying
children and grieving mothers started headlining in October, but Walter
Campbell was on the job, quickly using the tragedy to hammer home his ideas
about drug reform. In his first public statement about the deaths in Tulsa, the
FDA head linked the disaster directly to Copeland’s languishing bill. As the
death count grew, he kept up the pressure for change.
At last change would come. By the time Secretary of Agriculture Henry
Wallace made his report to Congress on the elixir tragedy, politicians in every
district were reading newspaper editorials, telegrams, and letters from
constituents, all urging stronger drug laws to prevent more deaths. The
greatest number of elixir deaths were concentrated in southern and border
states, the same states that were home to many of the most powerful
patent-medicine manufacturers and home states for some of the most vocal
political defenders of the patent-medicine industry. Now, with public outcry
particularly shrill in those districts, even formerly hard-line anti-reform
legislators began softening their opposition. A number switched sides. Finally
a few drugmakers – at least some of the most reputable among them – began to get
aboard the pro-reform bandwagon. A week after the Wallace report, a vice
president of Bristol-Myers, an ethical drug manufacturer, stood before the
annual convention of the National Association of Insecticide and Disinfectant
Manufacturers at the Biltmore Hotel in New York City and urged government
action to prevent “such calamities as had been caused by Massengill’s
“concoction.” The American Medical Association joined the chorus, the editor of
the group’s Journal condemning Massengill’s elixir as “apparently hastily
rushed to market to meet an over-enthusiastic reception of a new remedy. […]
This tragic experience should be a final warning to physicians relative to the
prescribing and administration of semi-secret, unstandardized preparations.”
Groups ranging from the League of Women Voters to the American Association
of Public Health, energized by the elixir news, began demanding not just that
Copeland’s long-delayed reform bill be passed but that it be greatly
strengthened. California and New York moved to make sulfa available only by
prescription. President Roosevelt called for a special session of Congress to
consider proposed food and drug legislation. The result was SB 3073, the latest
– and much more powerful – version of Copeland’s drug-reform bill. The new bill
put back many elements that had been stripped out during the previous few years
of negotiations. Manufacturers were again required to submit information on
safety testing, ingredients, and manufacturing processes and to provide any
labels and samples that the secretary of agriculture might request. Approval to
sell a new drug would be granted by the FDA. The newly strengthened bill then
went further than anyone had dreamed possible; Copeland and Campbell got almost
everything they wanted. One major exception was power over advertising, which
again, in the new bill, was given to the Federal Trade Commission rather than
the FDA – prompting Copeland to comment that “the consumers of this country are
being raped” – but lobbyists and anti-reform politicians were suddenly ready to
let that ride in order to pass the larger package.
On June 2, 1938, less than eight months after the first elixir deaths hit
Tulsa, Congress passed a new Federal Food, Drug and Cosmetic Act. It was a milestone
in legislative history. For the first time in U.S. history, it was required
that new drugs be proved safe before they reached the market, that all active
ingredients be listed on labels, and that warnings about misuse be provided to
the users. The act stiffened penalties for drug companies, made it easier to
stop false claims in advertising, and made it more difficult for people to buy
whatever they wanted over the counter. It included, for the first time,
cosmetics as well as drugs. Sales and production could be stopped if a medicine
was found to be injurious to health. The new law created the modern FDA and,
much amended, is still the cornerstone of today’s pharmaceutical practices.
“We now have a law of which we can be proud,” Copeland said. “It marks a
very great advance, probably beyond that of any other country in the world.” He
was right. The 1938 act became a model for every other developed nation.
Today’s far more complex and comprehensive drug laws worldwide can trace their
lineage directly to Royal S. Copeland and Walter G. Campbell. Less directly,
the overhaul had started with the illness of the president’s son, which kicked
off a sulfa sales craze, which drew manufacturers eager to get in on the
action, which led to quick formulations like the elixir, which resulted in a
mass poisoning, which mobilized the public to back efforts to strengthen the
laws – efforts that finally, at the end of a great circle, resulted in the
passage of a legal reform that the president had wanted years before his son
ever fell ill.
It was a great personal victory for Copeland, but it came at a price. Two
weeks after Congress sent the new law to the White House for FDR’s signature,
Copeland found himself one morning unable to get out of bed. He told his wife
that he just could not open his eyes. That afternoon he slipped into a coma. By
evening he was dead. The cause was officially listed as circulatory collapse.
His physician said that Copeland “had been a victim of the overwork and
congressional strain against which he had cautioned his colleagues.” In order
to give the world a new model for drug regulation, the dapper homeopath, the
man many had considered a joke, had worked himself to death.
A week later the Copeland bill was signed into law by President Roosevelt.
The last major piece of New Deal legislation ever passed, it permanently and
profoundly changed the relationship between government and the pharmaceutical
industry and created the systems for drug development, testing, and oversight
we use today.
Its impact went far beyond consumer safety. It reflected, regulated, and
helped spur fundamental changes in how new drugs were discovered and developed.
The pessimism that had pervaded drug research in the 1920s was changed, thanks
to sulfa, to a belief that any research operation large enough, staffed with
chemists talented enough, and directed rationally toward the cure of specific
diseases could come up with breakthrough medicines and potentially huge
profits. As a result all the major drug companies in the United States either
established or dramatically increased the size of their research labs in the
1930′s. Soon they were rolling out a dizzyinng series of powerful new
medications.
These medications in turn had to be regulated for the public safely. The 1938
act firmly vested the responsibility for policing and enforcement of the law
primarily with the Food and Drug Administration, which changed from a minor
policing agency involved mostly with chasing down tainted food into a
full-fledged regulatory agency charged with evaluating the safety and efficacy
of all new drugs. The drugmakers who were to thrive in this new regulatory
environment were those that matched the FDA’s expectations by running their
businesses like scientific enterprises. Hoerlein’s vision of pharmaceutical
research ramped up to industrial scale became the model for the industry.
That translated into the decline of the once-powerful patent-medicine
makers. It happened not only because the FDA was now able to shut down
patent-drug makers for selling unsafe or ineffective drugs (although some of
that did occur). It happened because the patent-medicine makers were dinosaurs
in a new age of very expensive, long-term, scientific drug development. They
simply could not keep up. The old patent-medicine firms stopped claiming to
cure cancer and started focusing on over-the-counter medicines, cold remedies,
and supplements. Those that could not adapt went under. It was the end of “Dr.
Gilbert’s Sure Pile Cure”, “Gloria Tonic Tablets”, “Persian Pills”, and
“Swift’s Specific”. It was the beginning of the era of antibiotics.
Even with the new law in place, Samuel Massengill continued to maintain
that he had violated no law. James B. Frazier, U.S. district attorney for
Chattanooga, Tennessee, disagreed. He was not about to let any business in his
state kill more than a hundred people without incurring some form of penalty.
In June 1938, acting on the recommendation of the Department of Agriculture, he
began criminal proceedings against the Massengill Company. The company could
not be cited on the basis of any of the new laws; it could only be charged
under the statutes in effect when the poisoning had taken place. So Frazier
charged the drug maker with violations of the 1906 Pure Food and Drug Act, the
most serious of which involved mislabeling and mis-branding. He added a twist
of his own, that “the elixir was sold as being fit for human consumption when,
as a matter of fact, it was unfit.”
Samuel Evans Massengill, although unrepentant, was eventually persuaded by
his lawyers that it would be better to plead guilty. This he did. No one went
to jail, but the company paid the largest penalty ever levied for violation of
the 1906 act: $26,000 – less than $250 per death. Massengill then released a
brochure, “The Facts About Elixir Sulfanilamide”. In it he denied any errors in
compounding the medicine and noted that there was still much doubt about
whether diethylene glycol was actually the toxic agent involved. He spent the
next several years gathering material and writing his “Sketch of Medicine and
Pharmacy and a View of Its Progress by the Massengill Family from the Fifteenth
to the Twentieth Centuries”. The book, which celebrated his family’s dedication
to medicine, did not mention the elixir incident.”
Acest lung pasaj dovedeşte constanţa societăţii
americane, care ea şi în 2010, la aproape trei sferturi de secol de la
incidentul Massengill şi votarea noii legi a FDA, s-a putut opune reformei
serviciilor de sănătate de către administraţia Obama, pe
acel răsuflat şi debil argument al libertăţii pacientului
de a alege medicul care să-l trateze; partea naşpa cu libertatea asta
e că lasă fără nici un fel de libertate vreo 40 de milioane
de americani. Astfel că şi în 2010 interesele de gaşcă ale
companiilor private de asigurări şi ale oamenilor tocmiţi pentru
a le face propagandă au tergiversat si diluat în camere proiectul de lege
care viza să aducă şi SUA în rândul ţărilor civilizate
ale planetei, în care toţi cetăţenii să beneficieze de o
asigurare medicală. Pentru britanici şi europeni în general, acele
pancarte în care se punea semnul egal între un sistem de sănătate
finanţat de stat şi nazism, nu putea fi decât o idioţenie
şi o bizarerie americană, una în plus lângă fetişizarea
armelor de foc, execuţiile în puşcării sau creaţionismul în
şcoli. Faptul că în SUA anual aproape 50
000 de oameni mor din lipsă de asistenţă medicală
corespunzătoare pare a nu fi fost o problemă decenii la rând
pentru elita financiară şi politică a naţiunii.
Ce e şocant totuşi e lipsa de reacţie din partea
păturilor sărace ale populaţiei, în contrast cu ceea ce se
întâmplă în Europa şi restul lumii civilizate. Apatia acestora
sugerează că spălatul creierului e o bună metodă
şi că ea a fost aplicată cu succes nu numai de nazişti sau
bolşevici, ci şi de marii capitalişti.
Hager subliniază şi el în pasajul de mai sus apatia
populaţiei în ce priveşte propria soartă şi în definitiv
dreptatea; lipsa de solidaritate socială face aproape o pornografie
scabroaă patriotismul afişat cu ostentaţie de americani de fiece
4 iulie…
Cotemplând anomia concetăţenilor lui după scandalul
declanşat de nuvela lui, Upton Sinclair declara cândva şi el
descumpănit,
“I aimed at the public’s heart, and by accident I hit it in the stomach.”
Recent, după criza creditului ipotecar, a produselor financiare
derivate şi a catastrofei ecologice din golful Mexicului, un jurnalist al
lui Reuter (John
Kemp) scria:
In each case, on paper, regulators (the Federal Reserve, Mine Safety
Administration, and Minerals Management Service) wielded immense power to
enforce rules on health and safety and risk-taking. But in practice they
subcontracted enforcement and even the rule-writing to the firms they were
supposed to be overseeing. […]
Regulatory capture – where regulators come to share the interests and
viewpoint of the industry they are supposed to be overseeing, rather than
acting in the broader “public interest” – is nothing new. President Dwight
Eisenhower warned about the power of the military-industrial complex in 1961.
But the scale of the capture across so many agencies, reaching into the
heart of the regulatory state, under governments of all colours, is
unprecedented in modern times. […]
But in the past two decades regulators seem to have lost both the
intellectual capacity and more importantly the self-confidence to perform this
role. Rather than seeking input from companies and lobbying groups before
forming their own independent position, they have increasingly contracted out
the writing and enforcement to industry and professional advocates (lawyers,
accountants, tax specialists and lobbyists).
Rather than the state as an overbearing Leviathan, a more accurate
characterisation of modern regulatory agencies and legislatures is a hollowed
out husk, thoroughly penetrated by the tentacles of private interest. […]
Everywhere from antitrust policy to health and
safety regulations, the pro-business majority on the Supreme
Court, and more importantly in the circuit and district courts, has sought to
narrow the authority of regulators.
Ce poţi să mai zici decât că “toate-s vechi şi
noi îs toate”!
Anii finali ai războiului, cu distrugerile lor imense, au adus
schimbări importante în ce priveşte economia industrială a
Germaniei; primii ani de pace au adus însă motive de mai mare
amărăciune, căci aliaţii, printre care ruşii şi
americanii dominau absolut, au demontat practic industria germană pentru a
o transplanta pe maidanele lor sterpe de la periferia civilizaţiei; astfel
pe bucăţi a mers în URSS şi SUA industria de rachete, cu tot cu
specialişti, industria optică şi mai tot ce avea valoros
ţara. Competitorii Germaniei au dovedit astfel că n-au înţeles
nimic din eroarea făcută după primul război mondial; Keynes
s-a lamentat degeaba atunci, acum nici măcar nu ne mai trebuie un Keynes,
căci dacă duşmanii nemţilor n-au învăţat nimic
din istorie, despre nemţi nu se poate spune acelaşi lucru.
Hager povesteşte cum tribunalul învingătorului a încercat
să-l condamne pe Hoerlein pentru colaborarea lui I.G.Farben cu maşina
de exterminare nazistă. Meticulozitatea cu care s-a apărat i-a
lăsat însă pe clauni descoperiţi, finalmente fiind obligaţi
să-l achite. Francezii însă n-au ratat să se răfuiască
cu cercetătorul lor de geniu, Fourneau; Domagk a fost chiar norocos în
contrast cu patriotul francez care încercase şi reuşise să aducă
republica în competiţie cu Germania de la egal la egal, când era vorba de
industria medicamentului. Acesta a fost considerat colaboraţionist.
Ruşii şi americanii însă, n-au avut deloc astfel de scrupule
când a fost vorba de a folosi “rachetiştii” lui Hitler… Franţuzii,
ei, au avut grijă să-şi irosească până şi
valorile autohtone!
r.o.m., 16 august 2010.