Era probabil prin 1982-1983, când aveam vreo 15-16 ani şi citind într-o revistă, am întâlnit prima oară o discuţie asupra noţiunii de eficienţă a sistemelor economice. Ideea asta de concurenţă pesemne m-a atras, dacă am stăruit asupra articolului.

Nu-mi mai aduc sigur aminte în ce revistă sau ziar era articolul ăsta - foarte probabil era vorba despre "Era socialistă" - însă am reţinut numele autorului (si figura, pentru că articolele debutau cu mici poze ale autorilor), asta pentru că după ce l-am citit ştiu că am continuat să caut articole ale acestui autor în numerele următoare şi n-am regretat; autorul era Mugur Isărescu (în aceeaşi revistă au scris şi alte nume care mai târziu aveau să devină cunoscute tuturor, prin funcţiile pe care urmau să le ocupe după schimbarea de regim).

Nu mai ţin minte numele exact al articolului, dar ce mă face să amintesc acum de el e că în acesta apărea o idee care mai târziu aveam s-o întâlnesc destul de des, anume tendinţa economiei capitaliste de a rezista mai bine la creşterile preţurilor la energie; altfel spus, şocurile petroliere care au marcat şi în România ca în tot restul blocului socialist, momentele cheie ale crizei economice care a finit prin revolte şi abandonul modelului de economie planificată, au pus în evidenţă fragilitatea acestor economii în faţa inflaţiei provocate de costurile ridicate ale energiei; Isărescu arăta încă de pe atunci că şi economiile capitaliste au fost serios afectate de creşterile repetate şi brutale ale energiei : fenomenul "stagflaţiei", elabora el într-o serie de articole ulterioare, fenomen apărut în premieră în acele decenii în economiile capitaliste, rupea o tradiţie devenită aproape dogmă (anume aceea a corelaţiei avântului cu inflaţia şi a crizei cu deflaţia, fapt care face posibilă relansarea facilă a economiei prin intervenţia bancilor de scont (prin reducerea taxei de scont, ieftinirea creditului); dar autorul admitea că pentru motive care ţin de dimensiunea socială pe care regimurile socialiste o alocau agenţilor economici şi economiei naţionale în general, economia planificată era mai puţin performantă în materie de adaptare la noile condiţii dictate de cartelul OPEC.

 

În această perioadă de după 1973 şi mai ales după 1981, leaderii comunişti au continuat să pună totuşi accentul pe creşterea economică, închipuindu-şi că astfel economiile planificate continuă să concureze blocul capitalist dezvoltat şi că încă nimic nu e jucat în această competiţie; în realitate, în noile condiţii cu preţuri ridicate ale energiei, expansiunea economiei reprezenta în multe privinţe o risipă de resurse : stocurile creşteau, productivitatea muncii scădea, profiturile agenţilor economici se volatilizau.

 

Iluzia asta că "e important numărul de tone de oţel produse anual", sau că numărul crescător de miliarde de şuruburi pe care o ţară le fabrică într-un an e în sine un semn pozitiv, n-a fost însă întreţinută numai de economiştii şi politicienii aflaţi la cârma blocului socialist : occidentalii înşişi au continuat (şi mulţi dintre ei mai continuă, prosteşte, şi azi) să fetişizeze indicatori economici insensibili la eficacitatea efectivă şi pe termen lung a unei economii, indicatori precum PNB sau PIB; acesti indicatori dau cont de creşterea în termeni fizici a unei economii, însă sunt total orbi în termeni de efect social al acestui efort productiv. Ori stabilitatea unui regim e dependentă de prosperitatea populaţiei, nu de intensitatea activităţii economice; aceasta din urmă este de multe ori corelată cu prosperitatea oamenilor, însă nu întotdeauna şi mai ales nu atât de direct şi strâns pe cât se mai crede încă!

 

Astfel că atât mândria esticului în ce priveşte nr. de tone de oţel produse anual de ţara lui, cât şi obsesia occidentalului cu procentajul anual al creşterii economiei lui, trădează aceeaşi naivitate a unuia care ia mijlocul drept scop: scopul care este progresul economic şi social este înlocuit cu mijlocul care este creşterea fizică a unei economii sau a producţiei şi schimbului de bunuri. Fascinaţia unuia cu procentele cu care economia lui e mai mare decât era cu un an în urmă, nu e cu nimic mai puţin ridiculă decât fascinaţia celuilalt cu "creşterea numărului de tone de porumb la hectar".

 

E doar o altă ironie a istoriei faptul că ţara cea mai fascinată încă de indicatorii strict economici (şi aici mă refer la acei indicatori despre care mai sus spuneam că sunt orbi la efectele sociale ale activităţii economice, mărginindu-se doar la cuantificarea acesteia), anume Statele Unite, este locul unde cercetătorii au simţit pentru prima oară această discrepanţă între ce se întâmplă fizic şi din punct de vedere economic, şi marimea efectului datorat acestor factori fizici şi economici; ei au imaginat nişte noi metode de măsură, acestea primind numele de "indicatori sociali".

Prin 1963, cercetătorii de la American Academy of Arts and Sciences for the National Aeronautics and Space Administration (AAAS for NASA) s-au simţit frustraţi de lipsa metodelor de evaluare şi predicţie a efectelor indirecte ale programului spaţial american; astfel a fost publicată în 1966 lucrarea "Social Indicators", în care se prezentau datele, metodele, conceptele şi analiza făcută pe baza acestora, în ce priveşte efectul social indirect al programului spaţial american; cadrul conceptual era foarte îndrăzneţ, pretinzând că poate "detecta şi anticipa schimbărea socială".

Alte grupuri de cercetători şi-au adus ulterior şi ei contribuţia la fondarea acestei arii de studiu, fapt care a dus la cererea de instituire a unei agenţii similare cu "National Income and Product Accounts", dar care să măsoare impactul social al fenomemelor economice.

În 1969, administraţia federală însăşi publica "Toward a Social Report", care sublinia necesitatea indicatorilor sociali. Acesta trata o serie de aspecte de interes social precum sănătatea, mobilitatea socială, veniturile şi sărăcia, ordinea publică şi securitatea, educaţia, ştiinţa şi arta, participarea socială şi alienarea. "National Opinion Research Center's [NORC] General Social Survey", de exemplu, este unul din fructele acestei "mişcări a indicatorilor sociali", cum o numeşte Otis Dudley Duncan. Precizez însă că interesul pentru evaluarea schimbării sociale este mai vechi.

 

Anii '80 aduc însă criza economică provocată şi în Occident de şocurile petroliere şi o dată cu ea criza socială, şi ca reacţie mareea neoconservatoare din SUA (şi alte ţări anglosaxone), fapt care a fost de natură să împiedice continuarea cercetărilor în acest domeniu: în SUA fondurile destinate acestor cercetări sunt tăiate din prejudecată ideologică şi interes politic1.

O clasă din numeroasele categorii de indicatori sociali, este aceea a "indicatorilor compoziţi ai calităţii vieţii". Aceştia au fost introduşi de cercetători pentru a răspunde unor întrebri de genul "cum stăm în termeni de calitate a vieţii în general în comparaţie cu alţii?" sau "cum stăm azi din punctul de vedere al calităţii vieţii în raport cu generaţiile precedente?"

Aceşti indicatori cumulativi rezumă situaţia calităţii vieţii evaluată la un moment pe baza unor numeroşi alţi indicatori sociali obiectivi şi subiectivi.

Din prima categorie de indicatori, cei mai cunoscuţi sunt "Indicele de dezvoltare umană" (al "Programului de Dezvoltare al Naţiunilor Unite" ("Human Development Index", UNDP)), "Indicele naţional al calităţii vieţii" ("al lui Diener" - "Value-Based Index of National Quality of Life") şi "Indicele progresului social" (al lui Estes" - "Index of Social Progress").

Din a doua categorie de indicatori sociali pot fi enumeraţi pentru Statele Unite "American Demographics Index of Well-Being" (Kacapyr 1996), "The Fordham Index of Social Health" (Miringoff 1996) şi "Genuine Progress Indicator" (Redefining Progress 1995).

 

Prima categorie de indicatori nu-mi sunt de folos dacă vreau să-mi verific ipoteza formulată mai sus, anume că deşi în mod cert şi din multiple motive obiective economiile capitaliste dezvoltate ale Occidentului au rezistat mai bine creşterilor brutale şi suţinute ale preţurilor energiei (şi ale materiilor prime în general), acestea au încetat totuşi să fie sursa progresului social şi al bunăstării populaţiilor, corelaţia între creşterea economică (continuată fie ea şi în ritmuri mai lente decât înainte) şi calitatea vieţii luând practic de la un anumit moment alura unei proporţionalităţi inverse, în care cu cât economia creşte mai mult, cu atât calitatea vieţii scade (sugerând o risipă de resurse şi o polarizare socială accentuată).

 

A doua categorie de indicatori, care studiază evoluţia calităţii vieţii unei naţiuni date de-a lungul timpului este de natură să verifice sau infirme teza enunţătă mai sus. Recent, într-un articol ( 1 / 2 ) din revista "Nature" (18 nov 2010, Vol.468, p.370-371), în contextul discuţiei despre centralitatea dogmei universal acceptate a necesităţii creşterii economice pentru menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii vieţii, economistul canadian Peter Victor redă un grafic care îmi serveşte de minune drept verificare a ipotezei amintite mai sus.

Că nivelul de trai al americanilor nu mai creşte de decenii bune, asta nu mai e însă un secret pentru nimeni; salariile clasei medii n-au mai crescut în termeni reali de 10 ani deja2, deşi aceasta a fost totuşi mai productivă; această este istoric vorbind cea mai lungă stagnare dintre toate, de când Biroul de recensământ a început să colecteze date până azi. Sherle Shenninger, directorul programului de creştere economică al fundaţiei New America spune că "între 80 şi 90 la sută din sporurile de productivitate au aterizat în buzunarele întreprinderilor (adică proprietarilor lor, adaug eu), în timp ce sectorul privat n-a mai generat locuri de muncă de mai bine de 10 ani".

Arianna Huffington, un conservator dezamăgit, consideră în "Third World America" că SUA se îndreaptă cu paşi rapizi de tabloul clasic al unei naţiuni din lumea a treia, în care o majoritate strivitoare a populaţiei este săracă, peste care domneşte o elită subţire de foarte bogaţi : "Munca nu mai garantează reuşita, condiţiile de viaţă nu se îmbunătăţesc de la o generaţie la cealaltă, asistăm la o cădere socială generalizată". Clyde Prestowitz, fost consilier pe probleme comerciale al preşedintelui conservator Reagan, actualmente preşedintele Institutului de Strategie Economică, scria ("The Betrayal Of American Prosperity") : "Ne-am încăpăţânat mult timp să nu vedem faptul evident că ţara noastră este în declin; acum este imposibil să mai negăm asta."

Statul federal, statele federaţiei, muncipalităţile de la cele mari până la cele mai mici, cu toţii sunt îndatoraţi până peste cap (fapt cunoscut de orice cititor asiduu al revistei The Economist) şi aproape de faliment, în ciuda creşterilor economice susţinute din ultimele decenii, în ciuda sporurilor de productivitate ocazionate de revoluţia informatică şi introducerea instrumentelor ei pe scară largă în economie. În acest timp, proletarul (în sensul larg al termenului, de angajat lipsit de propriul business) american a rămas cel mai oropsit din toţi proleatarii ţărilor capitaliste dezvoltate ale Occidentului, fiindu-i frică să-şi ceară justa parte : 70 la sută dintre ei declară că au avut în luna precedentă ore muncite dar neplătite de patron; în SUA nu există o lege care să impună un număr minim de zile de concediu anual plătit ("Ode au patronat québecois", Jean-François Lisée, directeur exécutif du Centre d'études et de recherches internationales de l'Université de Montréal, L'Actualité 15 septembre 2010, p. 31).

"Visul american" este exact ceea ce şi pretinde textual a fi : un simplu vis. Ideea că pentru a reuşi trebuie doar tenacitate şi efort, cu alte cuvinte că mobilitatea socială este o valoare sacră peste Atlantic, în contrast cu ceea ce se întâmplă în aristocratica Europă, a fost recent contrazisă de un studiu al OCDE-ului, care arată că în realitate mobilitatea socială ridicată nu e de găsit în "the Land of the Free", ci în ţările membre ale organizaţiei care sunt conduse tradiţional de o ideologie social-democrată.

Jean-François Lisée : De mult timp am fost făcuţi să credem că veritabilele meritocraţii, acelea în care urcăm pe scara socială funcţie de merite, se găseşte în ţările care exaltă libertatea individuală şi în care statul este cât mai puţin intervenţionist. OCDE ne demonstrează contrariul. Unde e mobilitatea socială cea mai redusă, adică unde fii săracilor vor fi săraci şi fii bogaţilor vor fi bogaţi? În SUA, Italia şi Marea Britanie. În ce ţări soarta fiilor e cel mai puţin prizonieră de situaţia părinţilor lor?  În ţările cu tradiţie social-democrată precum Danemarca, Finlanda, Norvegia, Australia şi Canada. (L'Actualité, 15 juin 2010, p. 51).

Studiul PISA (2006, cel mai recent) a arătat, la rândul lui, că SUA sunt statul în care ecartul între rezultatele copiilor din familii bogate şi cel al copiilor din familii sărace este cel mai mare dintre toate statele analizate. Epidemiologistul britanic Richard Wilkinson arată în lucrarea lui recentă numită "The Spirit Level: Why More Equal Societies Almost Always Do Better" că în societăţile egalitare nu numai săracii se văd avantajaţi de climatul social benign, ci şi bogaţii. Când se compară o ţară puternic inegalitară precum Marea Britanie, cu una egalitară, precum Suedia, se constată că nu numai englezii defavorizaţi au o mortalitate crescută faţă de suedezii defavorizaţi : şi englezii favorizaţi au o rată a mortalităţii crescută în comparaţie cu aceea a suedezilor favorizaţi, astfel încât englezii favorizaţi au o mortalitate identică cu aceea a suedezilor defavorizaţi! Alfel spus, inegalitarismul englez îi omoară pe bogaţii britanici ("les professionnels les plus privilégiés de l'Angleterre") cu aceeaşi viteză cu care egalitarismul suedez îi omoară pe săracii suedezi ("les ouvriers les plus modestes de la Sučde"). Banii nu sunt totul şi nu pot face totul : statisticile arată că în SUA se cheltuiesc anual 6000 de dolari pe cap de american în servicii de sănătate; în Grecia, se cheltuieşte mai puţin de jumătate din această cifră, şi cu toate astea, pentru un copil născut în SUA riscul de moarte înainte de a atinge etatea de 1 an este cu 40 la sută mai mare decât acela al unui copil născut în Grecia. Americanii în general trăiesc mai puţin decât grecii, speranţa de viaţă fiind mai redusă în America cu mai mult de un an (14 luni mai exact) faţă de aceea din Grecia.

Tot Wilkinson observă că egalitarismul are şi alte virtuţi : numărul de brevete pe cap de locuitor este mai mare în ţările egalitare, decât în acele inegalitare. Autorul vorbeşte despre "risipa de talent", atunci când explică acest fapt. Care în realitate se traduce printr-o risipă de oameni. Şi de ce manieră mai grăitoare poate fi argumentat acest fapt, decât amintind că "ţara libertăţii" deţine tristul record de a avea cel mai mare număr de puşcăriaşi raportat la populaţie, dintre toate ţările occidentale!? The Economist (July 24th 2010, p. 13) precizează ca 1 la sută dintre adulţii americani se află în puşcărie : "No other rich country is nearly as punitive as the Land of the Free." SUA bagă în puşcării de aproximativ 7 ori mai mulţi oameni raportat la populaţie decât Franţa, Germania şi Canada şi de 4 ori mai mult decât Marea Britanie : "Never in the civilised world have so many been locked up for so little" (p. 26, 28). Una dintre explicaţii stă şi în faptul că în SUA, în anumite state ale federaţiei, posturile de judecător se ocupă ca urmare a unei competiţii electorale, prin care cel cu cei mai mulţi bani de investit în campanie electorală câştigă. Sistemul de justiţie anglosaxon, bazat prea mult pe greutatea precedentului şi nu pe legi detaliat preconcepute, cu siguranţă nu ajută nici el prea tare.

 

 

 

1. Social indicators activities slowed in the 1980s as funding cuts and nonrenewals led to the closing of the Center for Coordination of Research on Social Indicators; the discontinuation of related work at several international agencies; the termination of government-sponsored social indicators reports in some countries, including the United States; and the reduction of statistical efforts to monitor various aspects of society. Several explanations have been cited for this slowdown (Andrews 1989; Bulmer 1989; Innes 1989; Johnston 1989; Rockwell 1987). Certainly, politics and the state of national economies in the early 1980s are among the most salient proximate causes. Administrations that came to power in the United States and elsewhere based decisions more on a ''conservative ideology'' and less on current social data than had been the case earlier. Also, faltering economies that produced large government budget deficits provided an incentive to make funding cuts. In addition to these immediate factors, there was a perceived lack of demonstrated usefulness of social indicators in public policymaking that was due in part to an overly simplistic view of how and under what conditions knowledge influences policy; this topic is treated more fully below in the discussion of current uses of social indicators.

[…]

In contrast to the situation in the United States, comprehensive social reports and social indicators compendiums continue to be published periodically in several other countries. Examples are the Social Trends series published annually since 1970 by the United Kingdom's Central Statistical Office, the Datenreport series published biennially since 1983 by the Federal Republic of Germany, the Social and Cultural Report published biennually by the Social and Cultural Planning Office of the Netherlands, and Australian Social Trends published annually by the Australian Bureau of Statistics. […]

The difference between the organization of social indicators and reporting work in the United States and that in other countries is in part attributable to the lack of a central statistical office responsible for the coordination of all government statistical activities in the United States. More generally, it is indicative of the fact that despite the invention of the ideas of social indicators and comprehensive social reporting in the United States, this nation has lagged in their institutionalization ( Johnston 1989).

 

(citate din articolul "Social Indicators", KENNETH C. LAND, "Encyclopedia of Sociology", Vol. 4. 2nd ed. New York: Macmillan Reference USA, 2001, p. 2682-2690. COPYRIGHT 2001 Macmillan Reference USA, COPYRIGHT 2006 Gale, Cengage Learning.

 

2. Comment sauver l'Amérique, Luiza Ch. Savage, L'Actualité 1er novembre 2010, p. 40.